Ispită

Un călugăr bătrân și bolnav
Își târâie pașii obosiți
Pe cărări lungi, goale
Pline de oameni triști.
Vântul îi încâlcește barba
Afară e frig și mort
Merge singur, singur
Căutând, căutându-se, căutându-L
Pe poteci, pe păduri,
Prin cer și prin pământ
Alergând
Cu pașii lui
Mici, lenți, târâiți
Dezlănțuind un strigăt
Din piptul bietului om
Ce cu disperare caută
Calea, drumul, omul
Care să-l ducă acasă
N-apoi în chilie.
Sutana îi vâjâie, se sfâșie
Și paru-i e vâlvoi
Se apără cu brațele
Dă din mâini
Umplând văzduhul
Cu deznădejde
Strigă, imploră și luptă.
Întreg Universul îl atacă
Și întreaga lume se zbate în el.
Demonii așteaptă clipa...
Momentul decisiv
În care să pătrundă flămânzi
Printre hainele negre
Să rupă lacomi bucăți
Din întreaga ființă
A bătrânului.
El își aruncă ochii către cer
Lacrimi calde curgându-i
Pe obrajii plini de timp
Suspină făcându-și semnul crucii
Apoi se-apleacă
Ridicându-și toiagul
Și merge lent dar fără teamă
Cu pașii lui
Mici, lenți, târâiți
Spre acasă.