Cred sincer ca viata noastra, actuala sau viitoare, merge pe un oarece tipar in vesnica transformare, cu sanse si nesanse aparute in functie de greselile pe care le facem.
Dar cand e prea mult? Cand dispare complet sansa la fericire? Dupa care punct nu mai exista decat viata ca ispasire a unei pedepse pe care noi insine ne-am acordat-o?
Primim oare iertare la infinit de la Divinitate, Univers, noi insine?
E corect daca da? E corect daca nu?
Dar cand e prea mult? Cand dispare complet sansa la fericire? Dupa care punct nu mai exista decat viata ca ispasire a unei pedepse pe care noi insine ne-am acordat-o?
Primim oare iertare la infinit de la Divinitate, Univers, noi insine?
E corect daca da? E corect daca nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu